Apariţia recentă în spaţiul public a unui proiect de ordonanţă prin care statul intenţionează să întârzie din nou plăţile către furnizorii din energie readuce în discuţie o problemă şi mai complicată: nu cumva este momentul pentru o reevaluare a măsurilor de plafonare a preţurilor în sectorul energetic?
Argumentele în acest sens sunt deja cunoscute: preţul la gaze se menţine constant la un nivel scăzut, aproape de cel existent înainte de apariţia crizei, depozitele din România sunt pline, iar la sfârşit de octombrie preconizările condiţiilor atmosferice ale iernii par a fi departe de atingerea unor temperaturi scăzute. La acestea se adaugă povara unei presiuni uriaşe care apasă pe bugetul unui stat în căutare de surse financiare care să acopere deficitul bugetar ridicat.
Conform datelor ANRE din septembrie, suma totală verificată spre decontare către furnizori depăşeşte 4 miliarde de euro. Suma nu doar că este în continuă creştere cu fiecare zi de aplicare a măsurilor, dar reprezintă doar o parte din totalul datorat de stat către furnizori, care se confruntă cu probleme mari de lichiditate, acoperite fie prin linii de creditare ajunse deja la saturaţie, fie prin infuzii de capital de la societăţile din grup.
Însă eliminarea măsurilor nu pare a fi o soluţie pe care Guvernul să o ia în calcul, cel puţin nu pentru moment. Pe lângă argumentele referitoare la criza din Orientul Mijlociu, care poate reprezenta un factor de stres asupra preţului petrolului şi, indirect, asupra preţului la energie sau nevoia de stabilitate într-o perioadă de iarnă în care factorul rusesc încă prezintă un potenţial de risc ridicat, argumentul hotărâtor pare a fi presiunea electorală. Chestiunea preţurilor ridicate la energie a fost mereu una sensibilă pentru public, iar calculul politic face aproape iluzorie o decizie de eliminare a măsurilor în prag de intrare într-un an electoral marcat deja de creşteri nepopulare de taxe.
Cu toate acestea, gaura din buget, dar şi situaţia lichidităţilor, precum şi a pierderilor de profit a furnizorilor presează guvernul să abordeze problema măsurilor. Soluţii există. Chiar dacă nu decide eliminarea măsurilor, statul poate să rezolve facil problema furnizorilor prin eliminarea schemei de aplicare. Preţul din facturile de la consumatorii casnici şi industriali cuprinde o serie de taxe care sunt plătite către stat, cea mai semnificativă fiind TVA, dar sunt de analizat şi costurile pentru transport şi serviciile de sistem, contribuţia pentru cogenerare sau mai ales accizele. O reducere a unor astfel de taxe, direcţionată exclusiv către preţurile din sectorul energetic ar scădea în mod direct şi preţul final plătit de consumatori.
Cu alte cuvinte, statul ar ţine sub control preţurile fără să mai aplice o schemă complicată care consumă atât resursele instituţiilor publice, cât şi ale unor operatori privaţi precum furnizorii. De altfel, aceasta a fost abordarea, care s-a dovedit eficientă, a multor state europene încă de la începutul crizei. Impactul asupra bugetului ar fi acelaşi, singura diferenţă fiind eliminarea unui mecanism care, la drept vorbind, reprezintă o creditare mascată a statului de către operatori economici, captivi într-o maşinaţiune care îi lasă fără lichidităţile necesare pentru achiziţionarea energiei oferite consumatorilor. Or, persistenţa unei astfel de abordări poate conduce la blocarea lanţului energetic prin incapacitatea achiziţiei de energie, incapacitate de plată şi chiar faliment.
Sumele acordate de stat pot fi ajustate şi prin optimizarea categoriilor care sunt beneficiare ale măsurii. Nu contestă nimeni necesitatea protejării consumatorilor vulnerabili, însă statul român acordă aceste măsuri fără să ia în considerare nivelul de sărăcie energetică. Cu alte cuvinte, un consumator care are un venit de 1.500 de lei pe lună plăteşte acelaşi preţ al energiei ca unul care are 15.000 de lei pe lună sau chiar 150.000 de lei pe lună. Iar plafoanele de consum nu rezolvă decât în parte această problemă. De altfel, reglementările europene tocmai asta prevăd: statul nu poate interveni în mecanismul de formare a preţului de energie decât în situaţia de excepţie în care protejează consumatorii vulnerabili.
Prin urmare, statul face acum un joc de echilibristică foarte delicat: menţinerea unor măsuri care aduc capital politic, dar cu pierderea unor resurse financiare importante, care vin la pachet cu riscul destabilizării pieţei. În orice caz, acest ping-pong interministerial cu privire la posibilitatea amânării plăţii către furnizori demonstrează că o eventuală eliminare a măsurilor ar proveni mai degrabă din dorinţa de economisire de bani la buget decât dintr-o viziune strategică cu privire la optimizarea funcţionării pieţei de energie, în favoarea actorilor de pe piaţă şi, bineînţeles, a consumatorilor.
Nici nu mai contează atât timp cât rezultatul final este regândirea acestui mecanism greoi care aduce prejudicii pe toate planurile. Prin urmare, tentativele firave şi imediat retractate ale reprezentanţilor Ministerului Energiei de a regândi sistemul de plafonare trebuie susţinute şi aduse constant în dezbaterile din spaţiul public.
Justin Anghel este avocat specializat pe energie la casa de avocatură Popovici, Niţu, Stoica & Asociaţii
By Justin Anghel
